sâmbătă, 30 mai 2020

PERDEAUA

Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                     ...           
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
                                                                           ...
O biserica mica, din lut, cu un soare galben, obosit, pe acoperisul ei de cupru, si-a luat eri zborul din curtea Spitalului de Urgenta. Ca o pasare. Schelele au cazut si-a ramas doar minunea zborului.
                                                                         ...
I-am scris pe mesenger lui Dumitru Crudu: "Frate, spune-mi ce sa aleg din Tokarczuk?" A raspuns: "Poarta-ti plugul peste oasele mortilor" . Eri am deschis cartea si azi sint la pagina 68. De dimineata pe mintea proaspata, am parcurs fragmentele, pe care le-am insemnat ieri cu creionul. Iata o fraza germinativa :"realitatea a imbatrinit". Sau alta, mai la vale: "lumii i-au cazut petalele". Adevarate tururi de forta face scriitoarea in aceste pasaje .Merg insufletit mai departe. Presimt cutremurul. Multumesc, Dumitru Crudu. Esti cu adevarat un lup al cititului si scrisului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu