...
Sint perioade cind diminetile respir si deschid computerul cu un fior de neliniste. Scriu si sterg. Sterg si scriu. Dupa care inchid. Alta as fi vrut sa scriu. Mai adevarat decit viata. A doua zi reiau exercitiul de la inceput, cu aceeasi exigenta. Este de fapt frica de a nu mai putea scrie. Au mai trait-o si altii. A doua dupa frica mortii. Daca nu chiar prima. Pentru ca, daca nu mai poti scrie, care e sensul？
...
Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
...
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot. Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe o unică posibilitate de a scăpa nevâtâmați din urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori, doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea, zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul. Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei, s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu