NU ESTE OMUL

  Eri toată ziua cu o altă frază din Fiodor Mihailovici Dostoievski, care spune Bursov, unul din interpreții săi principali, este deviza scriitorului: „Nesti celovec, ije ne sogreșit.” Am raportat-o la toată opera scriitorului, la destinul lui. Am trecut-o,ca s-o-nțeleg, prin viața mea.Am vînturat-o prin toate dicționarele din biblioteca mea.Am tradus-o în zeci de variante, pe care le-am șters și scris din nou.M-am consultat cu prietena mea, Eugenia David, o foarte bună traducătoare. Pînă la urmă am dat mîinile în jos și am scris pe un petec de hîrtie, lipit de ușa bibliotecii:” Nu este omul, pînă ce nu va fi păcătuit.” Cu gîndul că poate cineva mă ajută azi, sau mîine, sau undeva spre sfîrșitul vieții,, pentru că dincolo de aparenta ei simplețe se ascunde o adîncime înspăimîntătoare.Poate chiar destinul umanității.
                            ***
E toamnă,o toamnă atît de de adîncă aici în Dealul Schinoasei,încît parcă o văd pe Ana prin gălbenușul de aur al soarelui grăbindu-se spre muncă,acolo departe prin cețuri, la Londra.E toamnă , o toamnă soră cu veșnicia încît aud printre tăcerile ei,cum cade frunza.Iat-o se rupe din creștetul vișinului, face cîteva piruiete prin aer, se rotește și pică.Nimic mai măreț în lume decît această cădere.O viață de om încape în ea,Totul.Citeam măi dăunăzi la un călugăr de pe Atos că fiecare frunză pe lumea asta are identitatea ei absolută,unică și irepetabilă, asemeni omului. Pică frunza,deci, aici în Dealul Schinoasei, se aude cum pică fruza pînă la Londra și-n Europa.Pic eu.Pică Dealul Schinoasei.Pică Streleț.Pică Lupu.Pică oligarhia.Pică Europa.Pică civilizația.Totul se duce dracului și clipa și veșnicia.Și eu iată mă bucur ca nebunul.Dar știți de ce, pentru că am la geam un prieten al meu, cu un trunchi prin care aud,printre căderi, cum urcă iarăși frunza. Urcă omul.Același și mereu altul.Fratele meu care-mi dorește binele și mereu face răul de-a pururi.                                                              
                                                               ***                                                                      
Cineva dintre prietenii mei mai noi mi-a băgat pe peretele meu de Facebook niște domnișoare cu țîțele goale.Altcineva s-a grăbit să le apricieze.I-am radiat și pe unii și pe alții.De acum înainte ușile mele pentru astfel de oameni sînt îmchise.Nu înainte însă de a le spune că altele sînt femeile mele. Și altul sînul lor.Poate îmbrăcat în mantia toamnei acestea desăvîrșite.Poate cufundat în albastrul cerului ei. Acolo departe, la hotarele dintre creat și necreat, unde legile firii se suspendă și unde minciuna se preface în adevăr, iar gestul de jlob devine printr-o mare minune unul de mare ascet.Un sîn desăvîrșit, temeinic ascuns, de orice ochi omenesc,motiv pentru care.vorba lui Marian, rușinat, un timp mă retrag. La fel îi sfătui și pe prietenii mei mai noi, pentru că drumul e lung, cere putere, multă rușine și nu se știe cine ajunge.