 |
|
Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și cum,fiind azi, ar fi furat pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate, parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor. De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
* * *
Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide. Cum însă dacă Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine? Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare. Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă. Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob. Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea. Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla de pe asfalt și textul pe care urmează să-l scriu despre ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu