O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor. Dimineață devreme, privită de la balcon, Valea Grecului plutea într-o ciață abea perceptibilă, copacii, cărările, viea, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță, stejarul măreț de lîngă ea, prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum , după ce soarele s-a ridicat și împresurările de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă.Acolo devale si aici , în ogradă la mine, firea se scaldă desăvîrșită în lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare, pînă în cele mai mici, infinitezimale detalii. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală din împrejurimile casei și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea sub tălpi,dar și în depărtare, pe zare traseul meu de primăvară și vară. A fulgerat ca un vis. Mai întîi ,vișinul de la care încep minunatele mele plimbări de vară, partea mea esențială de viață.De parcă s-ar fi desprins dintr-un fuior urmînd pentru început strada Schinoasa Nouă, căptușită cu case de două etaje, proaspăt ridicate de noua boierime moldovenească. Apoi stadionul , blocurile jerpelite cu multe etaje, ca o amintire a timpurilor de odinioară. Cît de puțin își dorea atunci omul.Două odăițe la etajul nouă, veșnic inundate de vecini, cu geamul spre vacarmul celei mai aglomerate șosele din Chișinău .Atîta m-a făcut fericit, pe mine și pe milioane de oameni. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”.Alături de liceu Vila Verde.Și mai departe Valea Grecului. Apoi iarăși vișinul din celălalt capăt, dinspre Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată ,cînd îl reiau, după lungile pauze de iarnă, mă ridic către vișin și-ntreb ca în rugăciunea ceea nocturnă: „Iată Doamne, drumul îl am în în față și cumpăna îmi stă înainte .Îl voi mai trece oare încă odată, vișine al meu?„ N-am reușit să-mi adun gîndurile însă și am lunecat, mai să calc pe o buburuză.De unde s-a luat pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, de sub care coajă a vișinului, unde și încotro a pornit atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat am renunțat.M-am întors în casă și-am trudit, cu traseul în minte, toată ziua la masa de scris. De fapt , în pat căci patul pentru mine , cu problemele de spinare care le am, este și masă de scris. Și loc de dormit.Și loc de plîns.Și loc de sperat.
* * *
MARȚI
Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, dintr-o firidă a porții unde a stat ascuns toată iarna, și echipat cu o scurtă călduroasă, cu ghete sportive am pornit iarăși ferm decis să cuceresc traseul de primăvară pe o vîntoaică aprigă de început de martie.Cînd la poartă: cine credeți că mi-a ieșit în cale? Iarăși buburuza.Exact sub tălpile mele.M-am oprit cu mîna pe clanța porții și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cum luptă cu vîntul, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină,înapoi pe vișin, printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit.Cine știe unde e puterea și unde e viața adevărată pe lumea aceasta, în mînele cui? Vîntul suflă unde voiește , spune evanghelistul, și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință , care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu pe care îl parcurg de ani de zile și care de fiecare dată mi se deschide cu nou sens. A unui nou post .A unui sens care mereu îmi scapă în viață, potipit printre deznădejdile ei.A fost fost Rem, cu viața lui scurtă. Afost Ana, care a plecat fascinată de Londra.Acum ce-a mai rămas.O buburuză întîmplătoare. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare. Doamne cîte posturi n-am început eu în călătoria mea pe pămînt și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor.Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării.În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni, totul. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne, toate cîteși le am și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris.La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara ,cu inima plină, m-am întors peste geam și am zis:„Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că...” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut.De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, atent și cu teamă, lăsînd-o în drumul ei etern către taină.
* * *
MIERCURI
Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît cea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pretudindeni, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Parcă mai eiri am poposit în mahalaua aceasta de margine a Schinoasei cu un puiet de vișin de la tata subsuoară. Am cuprins cu vederea împrejurimile minunate , am făcut o groapă și l-am plantat, ridicînd și un gărducean în jurul lui, nu cumva cineva să pună ochiul pe locul meu. Cît de mare însă și vînjos a crescut de atunci, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă.Este unicul meu sprijin la greutăți pe lumea aceasta. Deși astăzi la auzul noilor atentate din Londra s-a cutremurat și el. Ana, nu sună, tace. De ce oare? O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot ce a mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă a iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în orice clipă. Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica.Răul și binele , moartea și viața se luptă la hotarele ei. E înseși creația.Cuvîntul între tăcere și vorbire, duhul pe care, așezat la computer , cu ceaiul matinal în față, încerc să-l prind din imensitățile ecranului.Și tocmai, cînd părea că l-am prins , mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie.Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina.„Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?”- întră el plin de suflet pe ușă. „Care cîrjă?” - tresar eu. ”Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tucma m-o strîns la inimă.Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știem ce înseamnă asta.” A spus, a luat mașina și s-a topit.Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Sigur că este toiagul meu pe care ieri, după plimbare, porăindu-mă cu lădița poștală, l-am uitat lîngă poartă. De unde însă această potrivire cu bățul lui tata? Cînd? Să fie oare aceiași palmă modelatoare întipărită din jenerație în jenerație ,de mii de ani , pe capătul noduros al lui? Cum? De către cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu