În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros , cu coperțile tari, ca o carte ,ce am de făcut pentru ziua curentă. Un obicei absurd, încă din tinerețe , pentru că puține din inscripțiile mele devin fapte de viață.Dacă aș aduna toate caietele pe care le-am împlut în viața mea, toate inscripțiile și intențiile, ar fi trebuit să ridic potrivit lor un munte aici în Dealul Schinoasei sau undeva aiurea, într-un pustiu. Așa însă doar o brumă de lucruri s-a ales din zbuciumul meu, nici tu carieră, nici tu literatură, cîteva nuvele, nimic mai mult.Demult , pe cind lucram la vechea "Cultură " , marele Zenon Reaboșapca, primul judecător al texttelor mele literare, vazindu-ma într-o zi trudind la aceste inscripții mi-a zis filozofic:"Știi ce înseamnă asta? Niște muci! " A vorbit de parc-ar fi fost un proroc. Dacă viața mea sau oricare alta viață din țara aceasta e niște muci, constat eu astăzi , notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune , etc .., atunci de ce le fac eu oare, la ce bun acestă țară? Sînt întrebări fără răspuns, o rațiune a iraționalului, sensurile căreia le prind doar pe multpătimitul meu traseu, care iată iarăși e plin cu haite de cîini.Cît n-am luptat eu cu aceste haite sălbatice.Cu primării, cu primari demagogi, de pe sector și din centru, cu cîte metode, totul în deșert.Pînă cînd n-am tăiat însă, din brațul vișinului , cu sînge, de parcă aș fi tăiat din trupul meu, un toiag pe măsura palmei și brațului meu, n-am putut să scap de ele.Astăzi acest toiag este nu doar armă pentru cîini, ci și păstor de gînduri, a unui sens ascuns al cercului care m-a adus iată pînă în curtea liceului. Cu Dodon e clar, î-mi zic ,vazind-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele de prin unghere și colțuri întunecoase. Dar Maia ,mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine , dar și pentru Mișa Ghimpu , din vârful cireșilor mei, pe care ,după Iura Roșca și până la Maia ,l-am votat neîncetat.Ce face , așteaptă o nouă roadă? L-a prins pe Șor sau a vândut pupăza și el? Iarmarocul e mare, greu te descurci. Întors acasă am lucrat toată ziua. În toamnă trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea ese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă , mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă.Nu cred că va fi un roman.Sînt totuși un nuvelist. Pe amurgite, apar iarăși haitele și hamaie cu voci amorțite și flămânde pe sub ferestre. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cit a trecut de cînd a pierit? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul sau,neclintit de nimeni, precum singurătatea mea, umple tot Universul.
* * *
VINERI ,3 MARTIE
De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski.Îmi place mai ales "Amintiri din casa morților,care este de fapt o carte cu o serie de portrete . Iată bunăoară Achim Achimici , care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare.Ii prepară ceaiul. Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea sa ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat punctează neasteptat:"O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă."Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală ,ci un simplu păcat. Adică viata.E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină din Dostoievski. De exemplu , să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună ,într-o bibliotecă pentru posteritate, precum spunea Saramago .Iar sie să-și lase doar Biblia și suferințele. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și evanghelie.Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capătȘi nu doar să-l trec, dar și să găsesc niște sensuri care transced de la o zi către alta.Să trăiesc o viață și să reușesc să scriu o carte pînă la capăt.Să iubesc un om, măcar unul, pe lumea asta.Tot pînă la capăt. Cu jertfă. Așa că seara cînd nepotul a venit cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpere un baston fain, ca la europeni, am zis:„Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur.Cîrja tatei, dar de papt toiagul meu.Și mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr la geam buburuza pierdută în pragul casei din Dealul Schinoasei și al copilăriei mele îndepărtate.Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele.”Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii.Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care te-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada.Cine știe poate ca atunci ,când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară , iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani.” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.Tocmai cînd m-a sunat Ana, din Londra:”Tata, la mine totu-i OK!„
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu