Atîta știm. Două Boboteze. Două revelioane. Două Crăciunuri. Ca un semn al duplicități. Al stricăciunii nostre morale. Face impresia că trăim mai mult după înstincte decît după lege. Asta este fraților și surorilor viața ,ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, linu-i lin si deodată se produce minunea.Dacă ăți ști cîtă iubire netrăită este încă în mine. Și-n voi.Dar mai cu seamă în pruncul care abea s-a născut. Vă mulțumesc! Crăciun fericit la toți! de altă parte, care alt prilej pentru redescoperirea bucuriilor esențială ale copilăriei care ne ajută să învingem păcatul și moartea. Așadar care bucurie? Sau mai degrabă: ce ? Colindele celea pe care prindeam a le învăța cu mult înaintea sărbătorilor și pe care , ajunși la geamul bunicilor , le uitam .Atîta rămînea în memoria noastră doar un cuvînt ,- linu-i lin și iarăși lin - pe care-l repetam fără istov , pînă ieșea bunica și ne împlea străistuțele cu mere ,nuci și bomboane , strecurîndu-ne și cîte o rublă ,două . Pe atunci o rublă însemna o mare avere și ce nemărginită era bucuria cînd descopeream în șumuiagul de ruble din buzunare și cîte o bancnotă. Oare cine ne-a dat-o, ne tot întrebam, cine ne iubește mai mult: mătușa Chița, unchiul Toader, ghea Vanea sau totuși nanu Ile? Cineva ne iubea mai mult și acela era doar unu. Unul singur și desăvîrșit. Sau poate nămeții aceea cît casa pe care îi traversam necontenit, ca niște mari călători, și de sub care răzbăteau ici și colo doar hogeagurile , cu șuvițe de fum care scrieau sus pe cer o caligrafie minunată.Oare ce mesaj și pentru cine? Sau focul din vatră la care ne adunam cu toții, ca într-o oglindă a veșniciei, cu chipuri dintr-o altă lume, trecută sau viitoare, aceiași de fericiți, numărînd trofeele și mereu înghețați, uzi pînă la piele. Sau sacrificarea porcului. Venea bunelul , alegea cuțitul potrivit ,slobozea porcul, o namilă cît muntele,îl prindea de picior și dintr-o lovitură direct în inimă îl amuțea.Ce forță avea acest om. Ce cuvînt de stăpînire a lumii.Toți se temeau de el,dar mai ales noi copiii, care dacă se întîmpla să-l supărăm cumva ,gata nu mai apucam să gustăm din bunătățile porcului. Ne gonea ca pe o ciumă.Stăteam deoparte cu inimile strînse și tăceam mîlc.Pînă cînd la un moment dat îl auzeam că tună: „Haide, călăriți-l!” Îl încălecam , îl goneam ca pe un cal sadea și abea după aceia ne oferea darurile Crăciunului: coada și urechile pîrlite ale porcului. Doamne ce deliciu. Și totuși nu ele erau bucuria cea mare.Cutremurul Crăciunului era o cană pe care bunelul o împlea din sîngele scurs de la animalul tăiat și curățat. Lung o inea deasupra capului. Ca pe un trofeu .După care slobozea un chiot gutural, nedeslușit, și-o golea dintr-o sorbitură, urmînd ca picătura de la fund s-o ofere cu infinită blîndețe copiilor: ”Luați și gustați!„ Fugeam și ne ascundeam de el în acea ca nebunii. Prin toate vizuinile .Într-o iarnă însă ca aceasta, venită pe neașteptate , am lunecat și m-a prins.„Haide bea, sălbatecule!„ - s-a aplecat el peste mine. Am băut cu gîndul că mor, mă cufund în întuneric. Dar am descis ochii și ce mare mi-a fost mirarea cînd am descoperit soarele pe umerii bunelului. Și bunătatea pe față. Din clipa aceea cana de lut din mîna bunelului m-a atras irezistibil. Ani întregi , întrega mea copilărie și adolescență, am gustat din acel lichid rubiniu, aproape aburind , cu gust de cireașă amară .Timp îndelungat m-am întrebat: care e rostul și sensul acestui ritual unic și sălbatec, pe care nu l-am mai întîlnit la nimeni pînă atunci și care , cuprinzîndu-mă de la un Crăciun la altul mă făcea tot mai liber și mai descătușat? Mai aproape de bunel. Oare nu cumva viața adevărată? Acel mare joc în care dacă ai curajul și demnitatea să întri orice frică dispare subit, nu mai ieși decît liber deplin sau mort. Alt răspuns n-am găsit Poate deaceera într-un Crăciun asemănător cu cel din anul acesta porcul în loc să se lase biruit s-a răzvrătit și l-a zvîrlit mortal la pămînt. Lucru pe care l-am plîns și regretat amar. De atunci un nor cenușiu s-a așezat peste viața mea .Pe care nu-l mai destramă nimic.Poate doar vișinul . Poate doar vacanțele scurte ale Anei. Și un colind arhaic, - linu-i lin și iară lin- pentru pruncul din Betleem , care-mi amintește că dincolo de falsul sărbătorilor și vieții de acum există și o altă viață, un joc măreț cu o cană de lut și libertate deplină, taina căreia bunelul a luat-n mormînt, înaine ca eu să o aflu.
* * *
Am publicat aici o fotografie , dragă sufletului, cu un scurt comentariu:„ Ana. În pelerinaj la Buda. Respinsă de taină.” Gheorghe Bobînă, cărturarul și prietenul meu, a reacționat , prompt după lege:„Ion, Buda este un sat din județul Orhei. Marele trezit este Buddha.” Bancul e vechi. Reflexul meu însă nou: „Frate Gheorghe ,iertare! Eu deocamdată nu m-am descurcat cu Isus. Este cea mai chinuitoare problemă a mea: ba Îl am cîștigat , ba nu-L am. Cînd ajung la Buddha cel autentic, ca să-l trezesc, îl articulez cu „h” mumaidecît.
* * *
După publicarea enigmatecelor imagini viberdin Paris, Frosica , buna mea colega de la Donduseni , coboritoare din celebra școală de frantuzoaice a Teofilovnei, ma intreaba:"Nelu, ești și tu acolo? " Raspund: " Nu, Frosica! " Dar pretutindeni, adaug ca sa fiu înțeles de toti, unde calcă copiii mei fericiti, în călătorii de vacanta sau interes de serviciu, Paris, sau Atena, sau Peru este și prezenta mea nevăzută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu