marți, 16 august 2011

Sufletul, ca un pergament

Ca un pergament e sufletul meu. Un pergament de o sută de ani. Sau poate de o mie de ani. Sau vechi cît lumea. Un pergament impregnat cu suferinţele mele de-o veaţă. Toate căderile şi neîmplinirile mele sînt scrise acolo cu lacrimă de mucenic. Şi visele neîmplinite. Şi deznădejdile. Şi iubirile neîmplinite. Şi nu doar ale mele. Ci şi ale celora de dinaintea mea. E scrisă acolo cu sare de trup osîndit mahna taicălui meu, care a muncit ca un rob, fără să răzbată spre lumină. Şi a bunelului meu. Şi a străbunelului meu. Şi a străstrăbunelului meu. A unui lanţ întreg de martiri care s-au perindat, de la începutul începuturilor prin părţile Donduşenilor, ca să mă aducă pe mine pe lume. Doamne ce mare chin se conţine în acest pergament uscat ca o iască. De nesupoptat, mai ales în clipele cînd văd că nu-l pot uşura şi împărţi cu nimeni. Cînd sufăr în propria-mi singurătate,chin pentru chin, suferinţă pentru suferinţă. Şi ce mare bucurie , ce fericire cînd iată la un moment dat,îl descoperi, ascuns în acest chin, pe Hristos, cînd începi să lucrezi pentru El, să te bucuri pentru El, să iubeşti pentru El. Adică să trăieşti şi să suferi pentru altcineva. O mare bogăţie şi şi o mare fericire acest pergament al meu. Unica mea bogăţie şi unica mea zestre. Pe care o las moştenire fetelor cu speranţa tainică că le va împlini, la capătul unui lanţ blestemat de martiri neîmpliniţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu