O, deznădejde, o, civilizaţie, dar mai bine ..!

Toată lumea catolică şi cea ortodoxă, de pe toate meridianele globului, dar mai ales din Europa, leagănul creştinităţii, a intrat de luni 29 martie, şi pînă duminică, 3 aprilie, în săptămîna patimilor. Este ultima săptămînă a postului mare.Timpul şi vremea cînd fiecare creştin, oriunde nu s-ar afla, face un efort de asumare a umilinţei, chinului şi morţii Mîntuitorului nostru Isus Hristos urcat şi împuns cu suliţele pe cruce acum două mii de ani de către procuratorul şi legionarii romani, dar condamnat de fapt şi crucificat de păcatele şi trădările noastre, care le-am săvîrşit de atunci şi pînă astăzi, în fiecare zi şi fiecare ceas, necontenit.
Modul de postire, de luare asupra sa a chinului isusiac de pe cruce, în acest context, de la om la om este diferit şi profund individual. Sînt unii călugări de la mănăstirile noastre din Moldova bunăoară care petrec această săptămînă într-o închinăciune continuă, noapte şi zi, numai cu apă şi pîine, rugîndu-se neîncetat pentru mîntuirea şi salvarea noastră a tuturora. Dincolo de aceşti călugări sau mai bine zis dincoace de ritualul lor sacru de asumare a calvarului cristic mai există desigur şi multă lume care-şi scrutează necruţător adîncurile, contabilizîndu-şi păcatele şi pregătindu-se, prin rugăciune, cu frică şi cutremur de marea spovedanie, care dacă nu azi, mîine le va deschide porţile spre o viaţă dreaptă şi demnă,după rînduielile străvechi ale firii şi ale părinţilor. Marea majoritate dintre noi, însă, trebuie să recunoaştem, robiţi de plăcerile clipei şi ale civilizaţiei, reduc postul la o simplă abstinenţă alimentară, lipsită de cel mai elementar efort sau trăire spirituală.
Mărturisesc că spre marele meu regret fac şi eu parte din această imensă masă de oameni. Ţin şi eu acelaşi post sever ca şi ei.Ca şi majoritatea prietenilor mei. Ca şi toţi vecinii. Poate pe unele locuri, constrîns fiind de unele maladii, regimul meu e puţin mai slobod decît cel al lor. Poate e cu o rugăciune în plus pe care ba o rostesc, încîlcindu-mă printre suferinţele mărunte şi multe, ba o pierd. În mare însă este acelaşi ritual mecanic general, care golit încet, pe parcursul secolelor, de sensurile lui lăuntrice, de trăirile şi transformările spirutuale provenite de la vina, păcatul originar, duce omul repetat, cu obstinaţie, din an în an, de la o masă standart la o gîndire standart, şi mai departe spre culmile unei mari disperări.
Este disperarea omului modern,creatorul civilizaţiei şi deschizătorul de drumuri spre nicăieri! Mestec îmbucătura de dimineaţă în gură, anostă, fără de nici un gust, ca o gumă , şi la un moment dat mă întreb: pentru ce triesc? Unde s-a dus viaţa mea? Cînd? Pe ce mi-am risipit sentimentele şi forţele? Doamne, îmi zic atunci, de ce nu mi-ai dat şi mie o bunicuţă pioasă precum Tatianei Corai, colega mea de la "Timpul", care să mă înveţe încă din copilărie măcar o rugăciune, cît de mică, cu toate tainele ei. Aş fi purtat această rugăciune, ca pe un boţ de aur, toată viaţa cu mine. Aş fi rostit-o zilnic, îngenunchiat de nenumărate ori.
Şi cine ştie poate că în această săptămînă a patimilor, poate chiar astăzi, în această clipă aş fi ajuns la picioarele lui Isus. Le-aş fi spălat atunci, mădular lîngă mădular, cu lacrimi de suferinţă şi abea după aceia aş fi ridicat privirile spre cer, încumetîndu-mă să privesc la moarte. Adică la viaţa ţîşnită din adîncurile metafizice ale suferinţei. O picătură de rouă pe buzele arse de durere. Şi un nerv, un singur nerv zbătîndu-se agonic şi biruitor pe grumazul stins al Mîntuitorului.Spre regret acest sublim tablou, această revelaţie, învăluită în abur de de mister şi tămîie, la cumpăna luminii dintre zi şi noapte, este doar privilegiul sfinţilor şi mucenicilor, drepţilor şi locuitorilor în pustie. "O, moarte,- zice Sfîntul Efrem, - dar mai bine te-am numi viaţă, că toţi care cugetă la tine scapă de moarte." Eu mă mulţumesc doar să-l parafrazez. O ,deznădejde, civilizaţie, zic, dar mai bine te-ai numi speranţă! Hristos a înviat,Ana! Hristos a înviat, prieteni ai mei! Hristos a înviat!