Scrisoare Anei

Dragă Ana! Un sughiţ amar şi un tremur nervos necontrolat mi s-a ridicat din gîtlej în dimineaţa cînd am ieşit să te conduc în noua ta plecare spre Srassburg.N-am dormit toată noaoptea,învîrtindu-mă în aşternut şi perpelindu-mă ca pe un pat de tortură, şi credeam că voi plînge fără stăpînire.Spre uimirea mea însă icnetull mi s-a frînt în gît şi abea dacă am slobozit cîteva lacrimi răzleţe. Mai oprit tu sau poate că durerea despărţirii a fost atît de mare încît nu mi-au ajuns nici lacrimi pentru ea,nici suflet ca s-o cuprind în întrgime,dar te-am îmbrăţişat în tăcere şi m-am întors în camera mea.O zi întreagă am îmblat apoi bezmetic prin casă, apucîndu-mă ba de un lucru, ba de altul , fără a putea face însă nimic cu noimă şi sens, nici a rosti o rugăciune măcar sau a copiea încaltea un psalm cum obişnuiesc în asemenea clipe de derută , întrebîndu-mă mereu :ce-i cu mine,ce se întîmplă cu sufletul l meu de nu-mi pot găsi locul ? Te-am aşteptat atîta,vroiam să-ţi spun atîtea la venirea ta ,credeam că mulţimea de gînduri şi sentimente adunate în inima şi mintea mea pe durata absenţei tale,va rupe zăgazurile şi se va revărsa într-o confesiune fără sfîrşit în care să încapă bucuria revederii, reîntîlnirii cu copilul iubit, dar şi toată singurătatea mea din ultimele patru luni, neliniştea pentru reuşita ta într-o lume nouă, diferită de cea de-acasă.Din păcate,nimic din toate acestea. Mai mult, am reuşit chiar să mă supăr pe tine cîteva zile.Absurd, nu-i aşa? Nu mi-ai spus nic itu mare lucru.
Întrată în casă, copleşită de spaţiile largi, de lumina şi căldura cuibului părintesc, te-ai lăsat cuprinsă de-o frenezie a simţurilor şi mişcărilor care n-au contenit pănă-n clipa plecării.Mereu ai tot alergat,de la o zi la alta,două săptămîni, ba la întîlnirea cu prietenii, ba să transmiţi coletele aduse din Srassburg,ba la film, ba la cosmetolog, ba la medici ,ba la concert, ba la restaurant , creînd impresia că vrei să prinzi ceva care mereu îţi scapă. Ce anume? Iată marea întrebare şi marea nelinişte care se pare ne-a împedicat să comunicăm de la inimă la inimă pe tot parcursul aflării tale acasă şi ne-a lăsat muţi la despărţire,cînd poarta de fier a zăngănit rece şi nemilos. Să fie oare cele cîteva ore, pe care pînă la urmă le-ai găsit şi te-ai urcat lîngă mine în pat,te-ai făcut colac,ca-n copilărie,ai plecat capul pe umărul meu şi-ai tăcut îndelung, şi-am tăcut şi eu şi asta a fost suprema noastră comunicare? S-ar putea.Măcar pentru că am fost cel mai fericit tată din lume.Îţi mulţumesc! Convingerea mea este însă că dincolo de ele ai căutat ceva mai adînc, de esenţă şi lucrul acesta l-am aflat cînd am întrat în camera ta, pe care de obicei , după plecările tale, o evit.Doamne ce haos domnea acolo, ce dezordine.Luni de zile a făcut ordine acolo maică ta , nopţi întregi a aşezat cu meticulozitatea ei matematică fiecare obiect la locul său, şi tu într-o clipă ai năruit tot, amestecînd lucrurile într-o dulce dezordine.Era copilăria ta, libertatea ta neîngrădită,lipsa ta de griji,erau visele tale neoprite,ca un roi de fluturi multicolori,şi era în mijlocul acelei deziordini, ca o culme a ei, ursuleţul acela alb, cu fundiţă roşie, pe care l-ai primit cadou de ziua ta,la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă, de la S. Pentru el ai venit acasă.Cu el ai dormit nopţile sub plapumă.Lui i te-ai destăinuit, seară de seară, că plecarea ta la Srasburg nu este o evadare sau o înfrîngere ci începutul unei noi afirmări care va dovedi că meriţi să fii iubită şi aprecieată.Dimineţile îl ascundeai sub plapumă şi alergai să spui acelaşi lucru tuturor locurilor pe unde a înflorit copilăria ta.Dar nu te-a înţeles nimeni şi mai cu seamă ursuleţul.Deaceea şi l-ai lăsat în pat, prăvălit într-o rînă ,îmbrăţişat cu trădarea, şi-ai plecat plîngînd.Ştiu însă că plînsetul tău de la aeroport, plînsetul tău de la Strasburg nu înseamnă deloc o înfîngere, el pune începutul unei noi fericiri,alta decît cea a copilăriei în care cred ca-n lumina ochilor mei.Îmi pare rău că nu-ţi pot da formula ei.Dar se vede că pe lumea asta fiecare om descoperă formula lui de unul singur.Te pot în schimb a ajuta s-o descoperi.Gîndeşte-te în clipele grele ca acum că mie în viaţă mi-a fost mai greu ca ţie şi am răzbit totuşi.Ai grijă apoi de sănătatea ta. Evită în cele din urmă greşelile mele.Iar eu pe parcurs ţi le voi dezvălui pe toate. Aşadar înainte şi fără cedări.Udă urcuşul tău cu lacrimi, asta nu strică! Te iubesc ca pe vremuri şi încep de pe acum să mă gîndesc la noua noastră revedere.Tata.Schinoasa Nouă.6ianuarie 2010, ora 08:35 P.S.Încă odată te iubesc!Succese!