vineri, 6 mai 2016

LACĂTUL DE PE UȘA IUBIRII

Invierea este cea mai mare minune a lui Isus. Strigind "Hristos a înviat!" si răspunzând unul altuia "Adevărat a înviat!" ne facem parte a acestei minuni, murim și înviem și noi, lepadăm haina omului vechi si imbracăm veșmintul omului nou. Ne despartem de păcat, minciună și zaviste si ne logodim cu iubirea. Hristos a înviat, iubiți frați și surori!
                   ***
Credeam ca am rămas fără prieteni.Marii, adevărații mei prieten Nicolae Vieru, Sergiu Manea, Ilie Teleșcu, s-au dus, unul cite unul, pe rind , lasindu-ma diminețile  singur la usă. Si-i atit de frig fără ei uneori, atît de de trist încit diminețile pina deschid mi se zdrelește mină și sufletul pînă la singe de fierul lacații.Iata însă ca Domnul ,drept recompensa, la capăt de drum mi-a mai dat un prieten.Preotul Mihail Bortă. Si-i atit de tinar cînd es de parc-aș fi eu ,cel de demult. Si-i atit de curat de parcă as fi eu , cel care nu m-am găsit niciodată. Un prieten.O comoară. Un dar de la Domnul. Si o cheie de la lăcatul de pe ușa iubiri.

                                                                              * * *
Spuneam că dintr-o stîngăcie am șters de pe blog ultima mea nuvelă ”Scurta de scriitor” , postată și pe facebooK.La îndemnul lui Traian Vasilcău,care apucase s-o citească, am rescris-o.Îi mulțumesc, pentru că m-am ales cu o experiență unicală după aceasta.Acuma stau cu cele două nuvele, cea din memorie și cea rescrisă, și parcă sînt identice,pînă la virgule, dar totuși deosebite.E ca și cum aș fi iubit cu foc o femeie pentru întîia oară după care , peste un timp, a urmat o altă iubire, cu aceiași femeie.Ceva s-a pierdut. Ce anume? Nu voi ști niciodată.                                                                               
                                                                                 * * *
Plin satul în copilăria mea de case părăsite, fără stăpîni. Case brosovîe li se spunea. Unele din ele au fost adaptate la condițiile de club, magazin, punct medical, sediu al cîrmuirii de colhoz. Altele au rămas nelocuite, ca niște răni deschise, care multă vreme au bîntuit memoria și imaginația mea de copil. Ce e cu dînsele, mă întrebam adesea? Ce stafii le locuiesc? Mult mai tîrziu am aflat pricina acestor răni:barbaria deportărilor. Și atunci au apărut alte asemenea case, tot părăsite, mai să umple satul, care vroiau să le explice parcă pe cele dintîi. Care este pricina acestor proaspete răni, mă întreb care nu pot fi astupate cu nimic? Tot barbaria sau poate civilizația? Din cînd în cînd, la coturile istoriei,aceste două extreme ale omului se întîlnesc ca să arăte adevărata, paradoxala lui față.
                                                                               * * *
 Vitalie Ciobanu,colegul meu de breaslă și un bun prozator, secundat săptămînal de un foarte bun publicist la postul de radio ”Europa Liberă”,  își sărbătorește azi, 4 mai, ziua de naștere. Cu această ocazie, scriitorul care a debutat pe vremuri cu un roman, publică pe Facebook,așa cum se face de obicei la asemenea evinimente, o fotografie pe care o însoțește  cu un scurt și incitant comentariu:„O poză de acum doi ani, de la Florești, cu mama mea, cu fratele și cu un grup de prieteni și comilitoni. În ce mă privește am o problemă cu mine, cel din fotografie. Cred sau sper că nu mă mai reprezintă, dar așa cum nu pot umbla la Photoshop, las măcar să-mi apreciați încercarea de autocritică.”Lume de peste lume îl felicită.Îi scriu și eu cîteva cuvinte, cu riscul de a-l supăra:”Ce e cu voi? Ciocanu nu se place astăzi într-o fotografie. Tu la fel. Iubuți-vă așa cum sînteți! Sînteți nemaipomenit de frumoși! Acolo e taina și desăvîrșirea unde nu ne placem nouă înșine.La mulți ani, dragă Vitalie!„ Nu s-a supărat, i-a plăcut. A adăugat chiar și un comentariu, dovadă că este o fire profundă:„Cred că m-am pripit, Ion. Ai dreptate” Și cred că nu doar Vitalie Ciobanu se pripește astăzi. O lume întreagă se grăbește astăzi. Chiar și la zilele de naștere.Unde? Greu de zis. Un lucru e cert, romane ca ale Stendal și Tolstoi nu se vor mai scrie niciodată. Pentru că și omul e altul.  
                                                                                
  

3 comentarii: