Drum bun Liuba!

Dragă Liuba, iubită surioară! S-ar fi cuvenit ca înainte de acest drum al tău spre cele veşnice eu să vin la tine. Dar uite că n-am venit. Ceva s-a întîmplat cu neamul acesta al nostru de nu ne mai putem strînge grămadă nicicum. Nici bucuriile nu ne mai adună launloc. Nici nunţile. Nici cumătriile. Nici măcar morţile. Mereu ne împedică ceva. Expirarea vizelor. Avioanele care nu zboară. Căldurile şi bolile. Un milion de pricini ne împedică să ne adunăm şi să ne spunem măcar în clipa supremă că ne iubim, că sîntem fraţi şi surori. Aşa că mă erţi. Am şi eu bolile mele, am şi eu fricile mele de moarte ca şi toţi ceilalţi şi n-am putut să vin. Ai venit în schimb tu la mine. Şi nici măcar n-ai întrat. Ai deschis cuminte portierele maşinii şi mai aşteptat să vin să te sărut. Mereu te-ai temut să întri.Sau dacă şi întrai te aşezai pe un colţ de scaun, la un colţ de masă nu cumva să mă superi. Aşa ai fost cu mine şi aşa ai fost cu toată lumea.Pînă în ultima clipă.Durerile şi suferinţele altora au fost întotdeauna mai importante şi mai grave decît ale tale, pe care le ţineai cu dinţii. Credeam că şi această ultimă şedere a ta în spital se va termina cu bine. Şi chiar era bine."Poca, ne vedem ,ne sunăm!"- mi-ai strigat veselă de sus de pe scările blocului de spital cînd am venit să te văd. Nu ne-am mai sunat. Totul s-a fîrşit fulgerător."De ce nu m-ai sunat, Liuba?"- am strigat eu în clipa ta de pe urmă."Dacă tu te superi!"- mi-ai zis. Au fost ultimele tale cuvinte şi n-ai de unde să ştii că de acum încolo mă vor urmări toată viaţa. Că ele vor fi pentru mine mai strşnice decît moartea.